Fluturi de iubire si porumbei de soare...

... de cand se naste, omul a fost subjugat imposibilitatii de a comunica... de mic copil incearca sa isi exprime sentimente, trairi, ganduri, momente unice, dar nu este inteles... este trimis apoi sa se scoleasca, invatand despre alte incercari nereusite de exprimare pe care nu le intelege, dar le simte pana in maduva care il transforma intr-un ghem de durere cu care se joaca gingas tragand de fire o pisica monstruasa numita dragoste... se trezeste in fiecare zi coplesit de oglinda in care cochilia nu se oglindeste, se spala incercand sa curete masca zilnica sub care se ascunde si apoi pleaca indurerat explicand ceva ce nimeni parca nu aude... vorbeste despre fluturi de iubire si despre porumbei de soare dar nimanui nu ii poate explica cum este sa te scalzi in parfumul iubirii, nimanui nu ii poate arata cat de trist ii este sufletul si amagit de ploaia care il ineaca in fiecare seara... atunci intalneste un suflet pur si frumos pe care il priveste adanc in ochii de topaz, ii mangaie parul matasos, ii soarbe roua parfumata de pe piele si incearca sa graiasca in timiditatea-i caracteristica despre stele, dragoste si alinare... sufletul zambeste si se bucura in cochilia de piatra ce poarta masca sufletului, dar nu mai intelege cuvinte neauzite de mult, nu mai poate intelege mangaierea si dispare in noaptea singuratatii, lasand in urma pe cel ce se naste si moare in fiecare zi inecat din nou in lacrimile de ambrozie ale sufletului, gandind ca nimeni nu il intelege si ca nu poate transmite trairea pe care o are... si in tacerea noptii se gandeste la amintirile care mor, incet, incet, aproape uitate pana si de el... isi aduce aminte de fluturii si de porumbeii pe care i-a simtit in mangaierea si in parfumul ochilor de topaz si moare incet zambind spre cerul plin de stele dorind ca sufletul sa se intoarca si sa il trezeasca din somnul amintirilor...