Eu despre mine!

Mine…eu…numele meu….ce am eu…etc….nu cred ca e potrivit sa marcam tot cu al meu, eu, mie, tocmai pentru ca prea putin conteaza ce nume avem, ai cui suntem, din ce neam descindem, ce proprietati avem si asa mai departe…important e sufletul, sufletul care nu poate fi denumit, nu are cum sa fie numit, nu are nume. Stas-ul acesta il aplicam pentru ca suntem o societate, pentru a ne diferentia, dar de multe ori, credeti-ma ca uit si cum ma cheama, nu folosesc eu fac etc…sau nu zic prea des casa mea, masina mea, job-ul meu, nu ca nu le-as fi facut pe propria-mi munca dar pentru ca nu simt corect sa fiu proprietatea cuiva sau sa am ceva in proprietate, chiar daca e vorba despre lucruri, despre material! Nu ar trebui sa ne definim prin ce avem, prin cunostinte, prin parinti, ci prin sentimente, prin stari provocate in ceilalti, prin acel ceva, care normal nu are nume…
Eu ma simt si se pare ca si cei din jur ma vad, atipic si pentru un barbat, si pentru un ideolog, si pentru un fiu, si pentru un suflet, pentru cam orice se presupune…prea multe idei preconcepute, urasc acest principiu, al ideilor preconcepute, e anormal, e nenatural pentru mine, asa il simt eu! Mereu am dat de furca tuturor cu care am intrat in dialog, dar nu pentru a dovedi ceva, sau din darul contrazicerii, sau sa ma dau superior si cine stie ce alte motive inerente, ci pentru ca eu chiar ma simt altfel, am multe intrebari de pus atunci cand nu inteleg ceva anume, si chiar le pun, nu trec peste pana nu inteleg conceptul, fenomenul, nu notez pentru mai tarziu pentru ca atunci, in caz ca imi voi aduce aminte, oricum nu voi mai intreba exact ce aveam de intrebat initial, intrebarea capata o alta forma si nu mai aflu ce ma interesa atunci; nu aman mai nimic, nu las neclarificat mai nimic; nu inseamna ca gandesc in alb si negru, viata oricum e facuta din tonuri de gri, insa imi place sa ma simt lamurit in chestiunile denumite exacte; in cele sufletesti doar eu stiu cum sunt lamurit, cat timp, nici macar eu nu pot prezice cat voi crede anume ceva, sunt imprevizibil pentru ca sufletul e intr-o permanenta schimbare!
Daca ne-am schimba si infatisarea, si numele, si scrisul, si mersul, de atatea ori, niciodata nu am fi de recunoscut, atat de unici suntem, suntem fantastici dar prea putini realizeaza, si prea putini simt…Eu, am momente cand constientizez, cand ma simt atemporal, cand sunt si nu sunt; nu stiu cat se intelege, ma straduiesc sa exprim in cuvinte, chiar ma straduiesc…
Nu stiu ce as putea spune despre mine pentru ca sunt atat de complex, si totusi atat de simplu, direct si sincer; sunt atat de profund si totusi atat de tangibil, sunt atat de dur dar si fantastic de sensibil, sunt atat de previzibil pentru multa lume dar si socant in anumite situatii inedite, sunt atat de…altfel! Nu scrie modestia din mine, incerc sa scriu din suflet asa cum fac si cand respir, cand vad natura, cand vorbesc cu oamenii, incerc sa fiu eu cel care sunt in acest moment; ma simt de multe ori ca un rau, care tot curge printre bolovani, si trece atat de usor si surazator de parca asta ar fi menirea de baza, sa trec printre ei, sa-mi pastrez limitele intre tarmuri, sa inund poate anumite locuri care au nevoie de mine, sa fiu gazda vietuitoarelor, pestilor, mormolocilor si a altor minuni naturale, sa las frunzele si crengile sa cada pe mine si sa le iau cu mine, sa le arat ce poate fi dincolo de copacul din care au cazut, sa ma las plouat si invalurit de vant, de crivat, sclipitor in soarele minunat, sa oglindesc norii in lucitoarele mele unde micute, sa susur in acord cu natura, sa ajung la destinatie, jos, si apoi sa urc si sa curg, sa o iau de la capat, poate pe alt traseu, si sigur cu o mai mare placere de a fi… sa ma las purtat ca un rau dar pe unde simt eu, curg pe unde vreau sa simt!
Chiar nu-mi da prin cap ce as putea spune eu despre mine pentru ca ma suprapun peste ce am scris mai sus, si cum nu prea-mi place sa ma repet…chiar nu stiu ce as spune despre mine concret; sunt nedefinibil, ca orice suflet; nu cred ca vreti descrieri fizice, materiale, portrete, cred ca vreti sa cititi necitibilul, sa va faceti idee cam ce simte lumea, vreti ceva ce sunteti curiosi daca altii vor putea descrie…sunt chiar curioas ce va iesi din toate aceste eseuri, si mai ales cum va fi atins cel care va citi; cred ca veti fi o echipa, veti fi o echipa care va aduna valori, va simti o gramada de suflete, nu as vrea sa fiu in locul vostru, sa aleg, chiar nu as vrea!
Am treizeci si doi de ani aproape dar uneori simt ca nu am varsta, alteori simt ca am cu mult mai mult, ca exist de cand este Terra, de cand e divinitatea, am momente cand ma las furat de cotidian dar din care ma smulg, nu ma las furat de robotizare, nu ma las pentru ca ma plac asa cum sunt, sunt curios si mandru de ideile si gandurile mele, de mine ca intreg si voi avea de aflat extrem de multe in cate vieti voi avea, multe adica!

Pe tatal meu il iubesc infinit de mult si de special pentru ca asa simt, si nu voi enumera cate a facut pentru mine, si pe mama o iubesc si o respect enorm, dar iubirea pentru ea e fantastic de diferita de cea pe care i-o port tatalui meu, dar nu pot explica rational de ce, insa asa simt! Am avut o gramada de vise si voi mai avea sigur, legate de sufletul meu si de al tatalui meu; tin minte ca si acum, ca ne-am visat ca fiind doua frunze, eu ceva mai sus ca el ca pozitionare, el era mai galben, eu inca verde, si vorbeam cum facem mai mereu, chiar si telepatic, si intr-un final imi zice ca a obosit sa stea atarnat si ca el se lasa cazut dar ca ne vom reintalni sigur curand, foarte curand; si acum parca vad dansul lui inspre in jos, cel mai frumos dans posibil vazut daca te-ai simtit frunza vreodata! Mi-au venit lacrimi in ochi, atat de emotional e visul si sentimentul e coplesitor; vedeti ca nu am scris mare lucru, dar incarcatura din spate e incandescenta pentru mine…si iar nu stiu ce sa mai scriu despre mine si nici nu ma voi forta pentru ca urasc si asta, sa fortez lucrurile, sentimentele, oamenii, faptele..le las sa vina de la sine, cum obisnuiesc sa zic, toate la timpul lor! Deci voi scrie pe parcurs ce simt…

 

Eu despre mine?!….merg un pic sa termin de fumegat tigara langa un pahar de vin si o scrumiera si revin! Am recitit, no coment, sunt uimit si simt ca am scris exact ce am simtit acu ceva timp.Cred ca voi trece la urmatorul eseu... sau poate ca nu acum, poate maine sau poate niciodata... sau cine mai stie cand si unde voi fi...

... in memoriam Madalina Avram, un suflet si un gand egal cu al meu ce se vor intalni cat de curand...