Iubirea sau Efectul Fluture

... undeva departe, pe o insulă unde iarba creştea înaltă şi avea acea unică culoare verde pe care sunt sigur că ţi-o aduci aminte din copilărie... ştiu că zâmbeşti acum la această amintire... undeva acolo între copacii înalţi care încă mai atingeau cerul albastru pe care se jucau doi nori în adierea razelor de soare... acolo unde exista puritatea vieţii, care renaşte în fiecare zi odată cu somnul în care cădea luna... acolo departe, doi fluturi se îmbrăţişau într-un dans al iubirii...

... undeva aproape, pe străzile zgomotoase ale oraşului, în zarvă zilnică plină de un zumzet necontenit şi în jocul nuanţelor de gri şi negru, Ea încerca să zâmbească căutând o rază de căldură pe cerul ferecat parcă de un zmeu care a avut grijă să ascundă lumina... fiecare secundă picura în clepsidra timpului şi aducea noi zâmbete căutătoare de bine, de mai bine, de mai bine - suspină Ea în sufletul ei micuţ de piatră preţioasă...

... dar să îţi mai spun că cei doi fluturi s-au întâlnit după foarte mult timp, pentru că între acei copaci foarte înalţi care aproape atingeau norii se afla o câmpie foarte mare, plină cu flori de toate culorile care zâmbeau către stele şi către soare tot timpul şi cu iarbă înaltă - acea iarbă verde de care Tu ţi-ai adus aminte din copilăria ta şi ai zâmbit inocent, poate după mult timp în care faţa ta a uitat să facă asta, fiind brăzdată de vântul dimineţii - ah! Uitasem pentru puţin de câmpie, Tu şti că din acea câmpie răsărea curcubeul în fiecare dimineaţa când soarele se trezea? Află că aşa este! Unul dintre fluturi a povestit asta... odată demult când nu era decât un mic fluturaş care încă învaţă să zboare neştiind că în cealaltă parte a covorului verde plin de pete colorate, un alt fluture la fel de frumos şi maiestuos învăţa să zboare şi povestea acelaşi lucru...

... venise timpul în care cortina neagră a fost trasă şi în depărtare apărea câte o luminiţă, una mai departe, alta mai aproape până ce întreaga cortină a devenit o mare de luminiţe, unele mai slabe şi mai mari altele mai mici şi mai puternice... o adiere de întuneric i-a brăzdat faţa dintr-o dată şi l-a determinat pe El să se trezească din visare şi să coboare capul în jos privind la griul întunecat al asfaltului care acoperise de mult timp sufletul strălucitor... era frumos visul în care undeva acolo, mai departe sau mai aproape o luminiţă strălucea şi pentru el... apoi de parcă ar fi fost scris undeva pe ape, a intrat într-o încăpere în care ştia că o să găsească o urmă de prietenie şi de căldură la adăpost de zumzetul oraşului plin... din întuneric a apărut o strălucire, singura... şi faţa i s-a luminat pentru că de foarte mult timp, de pe vremea poveştilor nu a mai văzut o astfel de strălucire... era Ea, care cu zâmbetul ei de aurora boreală a făcut ca lumina din încăpere să capete alt sens, altă direcţie...

... a trecut ceva timp de când cei doi fluturi maiestuoşi au învăţat să zboare pentru prima oară... a trecut ceva timp de când mirosul mării care venea din depărtare schimbase aroma picăturilor de rouă ce hrănea curcubeul câmpiei, a trecut ceva timp de atunci şi fluturii deveniseră mari şi puteau să zboare din ce în ce mai mult, din ce în ce mai departe pentru a cunoaşte puritatea câmpului de flori şi mugurii de curcubeu... a trecut ceva timp de când se încălzeau la razele de soare şi priveau spre cer numărând fiecare luminiţă ce apărea şi strălucea...

... pentru El acea seară a fost prima seară în care a văzut zâmbetul pur ascuns în spatele unei măşti care avea la rândul ei o mască şi încă o mască şi încă... ar fi vrut să spună către Ea în acel moment că este cea mai frumoasă aurora boreală văzută de el până atunci, că este cea mai sclipitoare stea din câte a observat urmărind în fiecare seară cortina ce întorcea clepsidra cu nisipul timpului... dar şi-a dat seama că Ea străluceşte atât de frumos încât mai bine nu o deranjează şi s-a gândit că... mai bine o pune acolo sus să strălucească în fiecare seară când priveşte spre cer şi că din când în când îi mai trimite câte o auroră boreală să îi lumineze drumul... şi au dispărut amândoi la întoarcerea clepsidrei Ea luminând în continuare şi El cu ea în gândurile pline de râuri de aer şi de drumuri cu iarbă...

... a înflorit curcubeul, cine mai ştia pentru a câta oară undeva departe, pe acea insulă unde iarba creştea înaltă şi avea acea unică culoare verde pe care ştiu sigur că ţi-o mai aduci aminte din copilărie... ştiu că zâmbeşti din nou la această amintire... acolo unde copacii înalţi atingeau cerul albastru pe care se jucau doi nori în adierea razelor de soare... acolo unde puritatea vieţii renaşte în fiecare zi odată cu somnul în care luna cădea... acolo departe, doi fluturi sau îmbrăţişat într-un dans al iubirii pentru prima oară în lunga lor viaţă scurtă, acolo departe doi fluturi care povesteau despre curcubeu sau întâlnit... El, un fluture simplu dar frumos prin zâmbetul şi poveştile pe care le spunea şi Ea cel mai frumos fluture care avea putere să strălucească prin zâmbetul ei mai mult decât o auroră boreală...

... a înflorit curcubeul, cine mai ştia pentru a câta oară undeva aproape, pe străzile zgomotoase ale oraşului, în zarva zilnică şi în jocul nuanţelor de gri şi negru şi Ea a zâmbit văzând o rază de căldură pe cerul care nu mai părea atât de ferecat de acel zmeu care a omis să ascundă lumina... fiecare secundă care picură în clepsidra timpului trecea prin sufletul ei micuţ de piatră preţioasă şi Ea şi El se îmbrăţişau ca doi fluturi de lumină printre cuvintele ce curgeau fără oprire printre pietrele ce renăşteau şi atrăgeau curcubeul acoperiţi încet de zăpada albă...