o seara placuta...

o seara placuta... lumini de policandru... si fotografii... ma filmau... a fost o poezie noaptea aceea... eram inconjurat de zambete, amintiri si de multa lume... admiratii, aplauze interminabile... si apoi m-am vazut in vitrine... dar acum sunt in camera cu mine insumi...

eram... un miraj... uitat pe un perete in umbra intunericului ce intra pe fereastra aburita... era una dintre noptile de care eu am uitat demult... suflam in maini si aburul imi incalzea pentru cateva clipe fata plina de riduri netede care se intindeau in jurul ochilor parca nedormiti de... aseara... da... de aseara... de aseara de cand acel policandru lumina incaperea si fotografii imi orbeau ochii cu luminile lor... de aseara de cand eram inconjurat de masti cu zambete... incerc sa privesc in sus dar nu mai reusesc sa definesc stelele ce se reflecta pe siroaiele ce curg pe fata mea... ti-am spus...? ti-am spus oare ca ma filmau...? da... da, ma filmau pentru ca eram ultimul ramas nefilmat dintre toti... eram singura piesa de puzzle care lipsea de pe masa scorojita de vant si ploaie... m-au pacalit cu zambete si cu nerabdarea de a ma cunoaste... eu eram cel care a spus candva zambind in zbor pe cerul albastru "M-am setat de mic sa aduc fericire, sa fiu altruist, sa exist zambind la soare si sa gandesc liber precum ploaia ce cade pe pamantul uscat..." eu eram poate printre cei ultimi care nu au reusit sa fuga si sa se ascunda... 

se face frig... din ce in ce mai frig... asa este in intuneric... dar eu nu ma tem... nu ma mai tem de mult... am mai fost pe aici... tot la fel pe un perete... asezat exact in umbra intunericului la fel ca si acum... si sa sti ca era la fel de frig si atunci... da... doar ca reuseam sa zaresc stelele...

ma intreb uneori daca am reusit oare sa aduc macar un dram de fericire... o clipa de fericire si veselie... oare am reusit prin altruismul meu sa fac pe cineva sa zambeasca cu adevarat sau au fost doar aceleasi masti care erau puse dupa ce erau lustruite poate din frica sau din obisnuinta... imi aduc aminte de parul de aur... de musetelul in care ma ascundeam... de primul zambet de care imi amintesc... de zambetul pe care l-am oferit soarelui... imi mai aduc aminte insa si de libertatea din ultima ploaie ce cadea luminata de sageti ce ma ocoleau...  dar pe care acum le simt in piept si in creier...

am vrut odata sa scriu despre frumos... sunt ani de-atunci... azi... scriu... despre ce? nu mai stiu...

dar... poate ca totul a fost un miraj... poate ca totul este un miraj... poate ca peretele pe care sunt proiectat nu exista si poate ca daca reusesc pentru o clipa sa inchid ochii ca apoi sa ii deschid... poate o sa vad soarele... o sa vad din nou zambete sincere... 

si totusi frigul... da frigul care imi ingheata degetele care abia mai pot fi incalzite... 

imi amintesc cu placere de seara aceea... da... a fost o seara placuta... toti ma fotografiau si ma filmau... o seara placuta... da... incerc sa imi amintesc daca am retinut vreo figura cunoscuta care sa ma fi privit... dar... memoria imi joaca feste... am incercat sa strig... sa chem pe cineva cunoscut, dar nu am reusit sa scot nici un sunet... am incercat sa ma misc, sa ma ascund, dar picioarele imi erau parca lipite de podeaua rece care imi transmitea numai fiori... am vrut sa ma zbat... dar degeaba... si apoi... intuneric...

apoi... da imi amintesc acum... sigur ca da... a fost o seara placuta...

acum... da acum am ajuns la fel ca voi... singur... uitat pe un perete in umbra intunericului ce intra pe fereastra aburita... era una dintre noptile de care eu am uitat demult... imi propusesem sa nu mai trec niciodata pe aici... dar... 

sa sti ca nu ma plictisesc si nu ma nelinistesc in singuratate... din cauza temperamentului mi-am croit fatal o astfel de viata... si-apoi n-am fost niciodata prea sanatos... societatea cere mereu oameni robusti, care sa se straduiasca cu spor pentru ea, sa-i duca mai departe rostul... sti tu... din cei cu masti de care iti spuneam si mai demult...  melancolia firii mele insa nu ar fi niciodata inteleasa... unii din prietenii mei imi spun ca sunt un inadaptabil, ca fug de oameni... este o exagerare... iubesc oamenii si ii privesc cu interes prin geamul din fata casei mele... cred ca fiecare duce ceva bun cu sine... si, daca nu sunt toti la fel, de vina sunt imprejurarile care difera de la individ la individ... evit uneori oamenii pentru ca persoana mea ar aduce un fel de umbrire peste veselia lor spontana... ii respect prea mult ca sa le aduc vreo suparare...

a fost o poezie noaptea aceea... ma filmau... si fotografii... lumini de policandru... o seara placuta...

nu te mai culci?... s-a auzit din intuneric... ochii mei sunt foarte buni si asculta tot timpul de aceasta voce... este aceeasi voce care a spus odata "M-am setat de mic sa aduc fericire, sa fiu altruist, sa exist zambind la soare si sa gandesc liber precum ploaia ce cade pe pamantul uscat..."

imi dau usor masca ce zambeste jos... si cu un ultim zambet aparut din intuneric pe fata brazdata de siroaiele de stele, imi aduc aminte de acea seara... o seara placuta... si cu o ultima sageata in piept imi dau seama ca de acum aurore nu vor mai veni asupra mea...