Am plans pe aripile unui vis rugand o stea sa cada...

...atunci cînd visul îşi doreşte sa devină realitate, atunci cînd sunetul liniştii se face auzit, atunci un suflet de idee moare trist în singuratatea nopţii, aşteptînd o stea sa cadă si sa-l lumineze... am uitat sa ne rugăm la noi si am uitat sa ne dăm din cînd în cînd jos de pe scena pe care urcăm în fiecare dimineaţa sa ne jucăm rolul prost si nedemn de viaţa... uităm fiecare clipa ce trece, fiecare zîmbet si fiecare sunet, aşteptînd steaua care sa ne lumineze... îl aşteptam pe făt frumos pe un cal alb si pe ileana cosanzeana sa vină sa ne ia de mana si sa ne arate stelele si cerul... dar am uitat si de ei... încerc sa mă trezesc din somnul în care am căzut si eu, zvacnesc din durerea ce-mi apasa sufletul... încerc sa îmi aduc aminte cum era înainte de noi... cum era înainte de înainte... dar franturile de amintiri nu reuşesc sa se închege în supa cosmică în care m-am pierdut... ascult pierdut în noapte un sunet de chitara mişcat de lacrimi de iubire ce se îndepărtează de lumea agitată... am uitat de aripile din cerneala care acum s-au transformat în aripi de metal ce au uitat sa zboare si sa ne ducă pana la stele... de ce? se naşte o întrebare în sol major... de ce atunci cînd...?... si moare, moare atît de repede precum steaua care a uitat sa cadă... am invatat sa uităm pana si de lacrima ce curge în valuri pe obrazul crăpat de durere... am uitat de alb si negru si am invatat sa ne simţim bine între nuanţe si sa zambim mecanic atunci cînd ne bucurăm de... nimic... am uitat de steaua cazatoare... am uitat... am uitat de noi... am uitat de toate sufletele care acum se lovesc ca nişte pietre în urma lacrimii ce-a curs arzînd în urma ei obrazul si buzele uitate de fluturi... am invatat sa uităm de culoarea dragostei, de tot si toate... am invatat si am uitat ce am invatat... am uitat ca am invatat sa invatam uitînd...

...am uitat sa visam... si încă o stea murit cu aripa ruptă...