Eşti foarte frumoasă! Te-am văzut aseară la concert şi... îmi doream să îţi spun atunci acest lucru ca să îl şti pentru totdeauna, pentru că era posibil să nu ne mai întâlnim niciodată... dar am fost un timid care nu a putut să îşi ia sufletul în palmă şi să ţi-l ofere pe loc... de foarte mult timp se făcuse întuneric şi frig în jurul meu şi am uitat să ridic capul din pământ şi să îmi încălzesc mâinile... mi-a plăcut foarte mult de tine... erai ca o păpădie albă plăpândă şi pură, ce se legăna pe note muzicale în noaptea fără de stele... atunci în acea seară am avut un motiv să îmi ţin capul ridicat cât de mult puteam încercând să îl scot din amorţeală... în jurul lui se învârteau năprasnic idei şi gânduri şi dorinţe şi toate dispăreau rapid lăsând loc altora şi altora şi apăreau din ce în ce mai multe care îmi ridicau capul şi îmi încălzeau în frecarea lor de neoprit mâinile... la un moment dat nu mai erau decât zâmbetul tău şi notele muzicale care se aşezau frumos ca pe un portativ în jurul tău... erai acoperită de o muzică angelică care te făcea să străluceşti clipă de clipă şi care nu se mai termina... la un moment dat m-am speriat şi m-am trezit puţin din acel vis frumos, pentru că nu înţelegeam de ce rotiţele sufletului meu, peste care se aflau fluturi ruginiţi au început să scârţâie din nou... mi-am zis că în mod sigur eşti un demon divin care se pregăteşte să arunce împotriva mea o vrajă de viaţă şi am aşteptat... şi am aşteptat să îţi ridici privirea spre mine să mă sperii şi să mă faci să mă uit din nou în jos aşa cum deja mă obişnuisem... dar... dar nu a fost aşa... tăcerea zâmbetului tău lăuntric şi strălucirea sufletului tău solar mă trăgea după el la fel cum sirenele răpesc marinarii vânjoşi şi trecuţi prin furtunile vieţii... apoi ai dispărut precum cenuşăreasa la bătaia celor douăsprezece gonguri de vioară... am vrut să trag de tine, să îţi spun să mai stai dar mai transformat într-o stană de piatră cu ochii plini de un zâmbet amar care anunţa o cortină ce urma să se tragă... te-am urmat cu ochii sperând să laşi în urma ta un pantof de cleştar, o privire de cristal, ceva de care să mă agăţ... orice ca să pot alerga după tine să te opresc să nu dispari pentru totdeauna... dar te-ai făcut nevăzută în timp ce sufletul meu se pregătea să zboare, în timp ce toţi fluturii s-au scuturat de rugină apărută după multele ploi sărate ce i-au acoperit în timp... da, te-ai făcut nevăzută printre florile pe care ţi le-am dat în dar în fiecare clipă care se scurgea şi care te acoperiseră în timp ce tu ca un soare aduceai lumina să se războiască cu întunericul cel rece... atunci am urlat spre cer şi am spus că timpul e nedrept, am urlat şi am arătat spre rugina ce căzuse în jurul meu şi spre fluturii care erau în viaţă din nou după mult timp... şi am urlat ca un nebun în liniştea nopţii făcând să se cutremure şi stelele pe cer dorind să te trag înapoi în mrejele în care mai lăsat, acolo, uitat în întuneric... am urlat şi în tăcerea nopţii m-am scufundat încet... a doua zi în griul noroios am oftat din nou mişcându-mă ca un pion pe-o tablă de şah de-o singură culoare pe care nu mai era nici o piesă, cu capu-n jos căutând rugina pe care o pierdusem de curând urlând spre cer să termine jocul... dar te-am zărit din nou... şi străluceai la fel şi cerul era cu tine-n braţe pe-un nor şi îmi arăta măreţia frumuseţii tale în timp ce ne şopteam sunete pline de viaţă... în acel moment am urlat din nou spre cer o rugă ca să fim fericiţi şi să trăim împreună pentru totdeauna până ce timpul se va termina definitiv... şi cerul a zâmbit arătând spre stele, spre fluturi, spre razele de soare, spre TINE... spre dorinţele mele...
Mulţumesc cerului că mi te-a adus şi ţie că exişti!
Comentarii
Trimiteți un comentariu