De ce sunt oamenii trişti?

Am gasit un raspuns care mie mi-a placut foarte mult... o discutie dintre un discipol si un intelept...

Discipolul îl întreabă de ce sunt oamenii trişti.
- E simplu, răspunde inteleptul. Sunt prizonieri în povestea lor personală. Toată lumea crede că obiectivul vieţii acesteia este să urmezi un plan. Nimeni nu se întreabă dacă acest plan e al lui sau a fost creat de altcineva. Strâng experienţe, amintiri, lucruri, idei ale altora, şi asta e mai mult decât pot duce. Dar îşi uită propriile vise.
Discipolul observă că mulţi îi spun: „aveţi noroc, ştiţi ce vreţi de la viaţă: dar eu nu ştiu ce-aş vrea să fac”.
- Sigur că şti, îi răspunde inteleptul. Câţi oameni cunoaşteţi care să recunoască: n-am făcut nimic din ce-mi doream, asta e realitatea. Dacă spun că n-au făcut ce-şi doreau, atunci înseamnă că ştiau ce-şi doreau. Cât despre realitate, e vorba doar de ceea ce alţii au povestit despre lume şi părerea lor despre cum ar trebui să ne purtăm în această lume.
Şi sunt mulţi alţii care spun lucruri şi mai rele: sunt mulţumit pentru că îmi sacrific viaţa pentru aceia pe care îi iubesc. Tu crezi că aceia pe care-i iubim vor să ne vadă suferind pentru ei? Tu crezi că iubirea este izvor de suferinţe?
- Ca să fiu sincer, da.
- N-ar trebui să fie aşa.
- Dacă uit povestea pe care mi-au spus-o, voi uita şi lucruri foarte importante pe care le-am învăţat de la viaţă. De ce m-am chinuit atât să am o experienţă de viaţă cât mai vastă, să ştiu cum să mă descurc în carieră, cu soţul meu, cu crizele mele?
- Cunoştinţele acumulate sunt folositoare ca să ştii să găteşti, să nu cheltui mai mult decât câştigi, să te adăposteşti de frigul iernii, să respecţi anumite limite, să ştii unde merg anumite linii de autobuz şi de tren. Cu toate astea, credeţi că iubirile din trecut v-au învăţat să iubiţi mai bine?
- M-au învăţat să ştiu ce vreau.
- Nu asta v-am întrebat. Iubirile tale trecute te-au învăţat să vă iubiţi soţul mai mult?
- Dimpotrivă. Pentru a mă putea dărui cu totul lui, a trebuit să uit cicatricele pe care mi le-au făcut alţi bărbaţi. La asta vă referiţi?
- Pentru ca adevărata energie a iubirii să vă poată străbate sufletul, trebuie ca aceasta să vă găsească de parcă v-aţi fi născut chiar în clipa aceea. De ce sunt oamenii nefericiţi? Pentru că vor să strunească această energie, ceea ce este imposibil. Să uiţi de povestea ta, să menţii acest canal curat, să laşi ca în fiecare zi această energie să se manifeste cum are ea chef, să te laşi condus de ea.
- Foarte romantic, dar foarte greu. Fiindcă totdeauna această energie este încătuşată de multe: angajamente, copii, situaţie socială…
… iar după o vreme, disperare, frică, singurătate, încercarea de a controla imposibilul. Potrivit tradiţiei stepei, numită Tengri, pentru a trăi din plin trebuia să fii în continuă mişcare, numai aşa fiecare zi era altfel decât cealaltă. Când treceau prin oraşe, nomazii îşi spuneau: „bieţii oameni  care trăiesc aici, pentru ei totul e la fel”. Probabil că oamenii de la oraş se uitau la nomazi şi-şi spuneau: „săracii, nu reuşesc să aibă şi ei un loc al lor, unde să trăiască”. Nomazii nu au trecut, ci doar prezent, de aceea au fost întotdeauna fericiţi – până când guvernanţii comunişti i-au împiedicat să mai călătorească şi i-au închis în colhozuri. De atunci, încet-încet au început să creadă că povestea pe care le-o spunea societatea era adevărată. Iar astăzi, şi-au pierdut forţa.
- Nimeni, în zilele noastre, nu-şi poate petrece viaţa călătorind.
- Nu pot călători în sens fizic. Dar o pot face în plan spiritual. Să mergi mereu mai departe, să te îndepărtezi de povestea personală, de ceea ce ne-au forţat să fim.
- Ce trebuie să facem ca să abandonăm această poveste pe care alţii ne-au spus-o?
- S-o repetăm cu glas tare, în cele mai mici amănunte. Pe măsură ce o povestim, ne despărţim de ceea ce am fost şi – o să vedeţi, dacă vreţi să încercaţi – deschidem un drum pentru o lume nouă, necunoscută. Să repetăm această poveste veche până când ea nu mai are nici o importanţă pentru noi.
- Numai atât?
- Lipseşte un amănunt: pe măsură ce spaţiile se golesc, pentru a nu ne simţi pustiiţi, trebuie să le umplem repede – chiar dacă e provizoriu.
- Cum?
- Cu alte poveşti, experienţe pe care nu le trăim de obicei, sau pe care nu vrem să le încercăm. Aşa ne schimbăm. Aşa creşte iubirea. Şi când creşte iubirea, creştem şi noi cu ea.
- Asta înseamnă că putem şi pierde lucruri importante.
- Niciodată. Lucrurile importante rămân totdeauna – cele care dispar sunt lucrurile pe care le credeam importante, dar care sunt inutile.