Există viaţă după naştere?

Erau odată două celule mici, mici de tot, care s-au întâlnit. În scurt timp, ele două au format doi embrioni ce se dezvoltau în uterul unei femei. Într-o zi, unul dintre embrioni îi spune celuilalt:

–Ce privilegiu este să fii conceput şi să trăieşti în această lume minunată!

La care celălalt embrion îl întrerupe:

– Într-adevăr, binecuvântat fie cel care ne-a dat viaţă fiecăruia dintre noi şi ne-a dăruit unul altuia !

Fiecare dintre gemeni continua să crească zi de zi, tot mai mult şi foarte curând au început să li se formeze guriţele, năsucurile, ochişorii, mugurii dinţişorilor. Apoi mânuţele, picioruşele cu ale lor degete au început să prindă contur. Ei au căutat să-şi întindă micile lor trupuri, s-au agitat un pic, dar au revenit la lumea lor mică.

Săptămânile au trecut,  s-au transformat în luni, însă cu fiecare lună care trecea ei au observat din ce în ce mai multe schimbări la celălalt, dar şi la ei înşişi. Într-o zi, unul dintre ei se miră:

–Suntem într-o continuă schimbare! Atâtea lucruri se întâmplă cu noi! Ce poate însemna aceasta?

Celălalt a răspuns:

–Aceasta înseamnă că ne apropiem de naştere!

Un fior de nelinişte i-a cuprins pe cei doi. Ei se temeau de naştere pentru că ştiau că asta însemna să părăsească minunata lor lume. Atunci, unul dintre ei a spus:

–Dacă ar fi după mine, eu aş trăi aici pentru totdeauna!

Celălalt însă i-a răspuns:

–Eu unul, cred că există o viaţă minunată care începe după naştere. Tu nu crezi? Toate schimbările prin care am trecut nu sunt decât semne că noi nu suntem făcuţi să rămânem aici, ci mai curând să ne mutăm undeva unde să ne putem folosi de toate aceste schimbări care s-au produs cu noi aici. Ne vom folosi guriţa, ne vom folosi stomăcelul, ochişorii, urechiuşele, mânuţele acestea şi picioruşele!

– Ce prostie! După naștere nu urmează nimic. Si, de altfel, cum ar putea sa arate? Dar cum poate exista viaţă după naştere? a început să plângă celălalt. Nu ne vom pierde cordonul de alimentare cu viaţă şi totodată şi firişoarele de sânge odată cu el, atunci când ne naştem?  Dar ai vorbit tu vreodată cu cineva care s-a născut? A reintrat cineva vreodată după naştere înapoi în uter pentru ca să descrie cum e viaţa după naştere? NU !

– Nu știu exact, dar desigur ca va fi mai multa lumina decât aici. Poate ca vom umbla pe propriile picioare si vom manca cu propria gura.

- Ce tâmpenie! Nu se poate să umbli. Iar ca să mănânci cu gura, chiar ca ar fi de ras! Doar noi mâncăm prin cordonul ombilical. Însă ia sa iți spun eu ceva: putem exclude viața de după naștere, pentru că deja acum e prea scurt cordonul ombilical.

- Ba da, ba da, cu siguranță va fi ceva. Însa, probabil, ceva mai altfel decât ne-am obișnuit aici.

- Pai de acolo nu s-a întors nimeni. Odată cu nașterea, viața se termină, pur si simplu. De altfel, viața nu este altceva decât o permanentă înghesuială, în întuneric.

- Eu nu știu exact, cum va fi, dacă ne vom naște, dar desigur că o vom vedea pe MAMA, iar ea va avea grijă de noi.

- Pe mama? Tu crezi în mama? Si după tine, unde ar putea ea sa fie?

- Pai oriunde, in jurul nostru. Doar trăim în ea și prin ea. Fără ea, nu am fi deloc.

- Eu nu cred asta! Eu nu am văzut nicicând, nici un fel de mamă, așa că e evident că nu exista.

- Dar, uneori, când suntem in liniște, o auzim cum cântă, simțim cum mângâie lumea din jurul nostru. Știi, eu cred că viața adevărată ne așteaptă abia de acum încolo!

De câte ori, de-a lungul vieţii noastre, ne asemănăm acestui “embrion ateu”? De câte ori avem nevoie să vedem pentru ca să credem? Însă sunt taine ale vieţii care nu pot fi văzute decât prin ochii care cred.

Crezul zilelor noastre nu mai începe cu conştientul “cred”, nici cu scepticul “nu cred”, ci cu tragicul “vreau să cred”, spunea Lucian Blaga.