...am să alerg spre lună şi soare...

De aproape o săptămână fiecare zi este atât de goală... încerc să mă mişc în timp şi spaţiu în orice direcţie şi orice drum aş alege toate mă duc în acelaşi loc... îmi aprind neliniştit o ţigară dar nici ea nu mai are acelaşi gust, trag câteva fumuri şi o sting repede căutând să alerg din nou spre... şi apoi îmi dau seama că... mă uit spre cer dar soarele nu mai are acelaşi zâmbet, aceeaşi căldură care cu ceva timp în urmă îmi încălzea ochii şi îmi încânta sufletul... este atât de gol... este un spaţiu imens cu multe cioburi strălucitoare... de iubire... de bucurie... de... de-ar fi să se lipească din nou... de fiecare dată ajung la vechiul drum, în vechiul mijloc de transport şi mă trezesc brusc străfulgerat de o durere nemărginită... apare acel nod în gât şi privirea îmi cade în jos spre notele unui pian imaginar care răsună undeva departe... acolo unde existau îmbrăţişări, atingeri, zâmbete, sărutări... îmi ridic privirea şi sper să zăresc în faţa mea acei doi ochi strălucitori de culoarea pământului şi acel zâmbet solar care dimineaţă mă trezea şi seara mă adormea... ajung apoi în casa goală unde gătesc ca un nebun fără bucurie şi fără să râd împreună cu... într-o bucătărie mare şi goală care îmi doresc să devină mică şi înghesuită... mă opresc şi din nou ridic capul la sunetele pianului din depărtare care încă răsună în sufletul meu şi mă opresc... mă opresc şi îmi doresc să adorm şi să mă trezesc din acest coşmar... şi mă întind pe salteaua pe care îmbrăţişările parcă nu se mai terminau... încerc să închid ochii şi încerc să strâng în braţe... nu, nimic nu se compară cu acea îmbrăţişare... nimic... nimic... am să alerg spre lună şi soare... să fiu acolo sus şi doar să stau să o privesc... să îi privesc pleoapele închise, zâmbetul, pielea catifelată şi poate un înger îşi face milă să ne înjunghie pe vecie în suflet şi să cădem unul lângă celălalt din nou...