Iubim... Visăm... Ne dorim...

Iubim. Visăm. Ne dorim. Creionăm bucăţi de viitor împreună. Uneori mai şi cădem, alteori ne ridicăm. Plângem, ţipăm, simţim. Depănăm amintiri singuri şi în doi, regretăm, regretăm regrete, trăim...
Ne desfătam. Suspinăm, ne bucurăm, zâmbim. Gustăm glumele celui de lângă noi şi îi oferim nu doar zâmbete, ci hohote de râs şi veselie. Mângâiem, atingem, ţinem de cald său moale. Ajutăm, sprijinim, servim. Cerem ajutor, implorăm, mulţumim, apreciem. Ne răzvrătim şi ne minţim cu răzbunări uşoare şi trecătoare. Tachinăm, rănim cu vorbe uşoare, respingem, judecăm, exagerăm. Iertăm, învăţăm să ne pară rău, răscumpărăm greşeli...
Facem nimicuri de zi cu zi în doi. Facem nimicuri de zi cu zi singuri pentru doi. Sau pentru unul – cel de lângă noi. Facem nimicuri mai mari sau uneori poate chiar mutăm şi munţi. Aşteptăm câte o răsplată care vine şi uneori nu vine. Ne mulţumim cu mai mult sau mai puţin, învăţăm să apreciem puţinul şi ne echilibrăm...
Ne permitem să simţim fericiri scurte şi lacrimi cu termen limitat de valabilitate. Ne cumpătam, ne îmbărbătam, ne adaptăm şi tolerăm. Plantăm rădăcini groase şi păcătoase şi uităm că tulpinile sunt cele mai importante. Uităm să ne dorim să ajungem sus, mai sus. Plantăm rădăcini şi ne zbatem să ne fie bine jos. Uităm să visăm, uităm să vrem. Ne răzvrătim şi ne auto-pedepsim. Ne speriem de eşec şi vrem să ne rupem. Ne plac tulpinile de lângă noi subit şi nu, nu mai vrem tulpini subterane. Şi fugim...
Fugim şi ne lăsăm de iubiri... Uităm că rădăcinile sunt groase şi ne minţim că nu e greu. Ne lăsăm de iubiri cum ne lăsăm de fumat. „În sfârşit fără rădăcini păcătoase” – după modelul „În sfârşit nefumător”. Primele zile ni se par de chin, apoi ne credem vindecaţi. Ne batem cu pumnii în piept că ne-am lăsat de iubit şi că putem sta fără nici un pic de problemă lângă alţii care – pentru moment – nu s-au lăsat de iubit. „Nu-i nicio problemă, m-am lăsat de iubit – nu simt nici o tentaţie, sunt tare”.
Şi tot după modelul „În sfârşit nefumător”, un singur fum ne aduce înapoi la locul de unde am fugit spre un ipotetic bine...
Şi totuşi de iubit nu ne lăsăm niciodată de tot. Cel puţin, aşa ar fi indicat. E ca şi cum te-ai lăsa de trăit, de respirat. Ne lăsăm de iubiri. Ne dorim să uităm... dar nu reuşim... Încercăm să uităm tot ce credeam că ne face rău... Şi apoi ne uităm înapoi şi ne dăm seama ce pierdem...