Intalnirea...

...am stat să mă gândesc destul de mult dacă să scriu acest text... m-am gândit de multe ori în faţa unei pagini albe dacă ajută sau nu să scriu experienţa asta... în sufletul meu însă există o mare tristeţe dar şi o mare bucurie în acelaşi timp, aşa că TU şi doar TU poţi să alegi ce stare să trăieşti...
...a fost o zi nebună ieri pentru mine... o grămadă de drumuri, un munte de şedinţe, mulţi oameni de toate rangurile, multe mail-uri date/primate, idei bune şi mai puţin bune, contracte, tabele... simt din nou că muncesc cu adevărat... dar să revin la ce trebuie să scriu... cu faţa blajină, ochii obosiţi şi burta înfometată mă uit la ceas şi îmi dau seama că muncesc de aproape 13 ore... încerc să mă îndrept iar oasele îmi pârâiau precum o şipcă putredă şi mă îndrept încet şi agale spre casă... gândurile îmi zburau la iubire, la gătit, la locuri şi lucruri... feţe mahmure stăteau pe banchetele metroului... îmi place să le privesc, să le analizez, să încerc să le aflu şi să le sorb trăirile şi gândurile... cobor şi văd în pasaj la universitate standul în care un obiect strălucitor păzit cu străşnicie era pozat de câţiva tineri fără somn... îmi aprind o ţigară tot din aceea fără gust (v-am spus că a dispărut acum două săptămâni... două săptămâni...) şi merg mai departe încercând să zăresc printre maşinile care alergau demonstranţii de la tnb care se pare că au dispărut... alerg spre un troleu pe uşa căruia intru în ultima clipă... mă aşez şi în oboseala tristă îmi iau telefonul la puricat să văd cine şi ce a mai scris... soneria uşilor m-a trezit din somnul socializării şi observ cum pe uşa din mijloc s-a urcat la cişmigiu un tip cu un cărucior cu bebe... mă uit la ceas, îmi dau seama cât de răcoare era afară şi îmi zic “încă un cretin care chinuie copii - eu nu voi fi aşa niciodată... da, da!!!”... era slab, îmbrăcat cu o geacă de piele neagră, puţin nebărbierit şi cu părul răvăşit... la una dintre frânele şoferului nervos (ştiţi cum ne cară şi ne aşează ca pe nişte cartofi) din cărucior se aude un plânset de copil – din faţă de la şofer se aude foarte tare radioul (fie un meci de fotbal, fie o dezbatere politică)... tipul, care părea mult mai tânăr decât mine, se apleacă şi ia în braţe o mogâldeaţă mică de copil cu nişte ochi superbi care împrăştia miros de trandafir (din nou îmi zic că eu la ora aia niciodată nu am să chinui un asemenea îngeraş) îl strânse în braţe, iar bebeul îşi lipi buzele de gâtul lui şi închise ochii... of... ce ţie şi cu lumea asta... m-am îndreptat spre uşă să cobor la eroilor să aştept un autobuz şi întorc capul spre tânărul ce strângea în braţe un îngeraş, sprijinit de o bară şi observ cum un şiroi de lacrimi I se scurgeau pe obraz... dau să cobor şi îl văd cum se îndreaptă spre uşă într-o mână cu îngeraşul în braţe şi în cealaltă mână cu căruciorul... îl ajut să coboare în staţie şi îl întreb încet...
- Eşti bine? Te pot ajuta cu ceva?
... s-a uitat la mine cu o privire foarte pătrunzătoare şi mi-a mulţumit dând din cap...
- Ai păţit ceva? Cu ce pot să te ajut? (întreb)
... a privit în sus şi a spus cu o voce tremurândă şi slabă...
- M-a părăsit... acum sunt singur, doar pe el îl mai am (şi se aplecă cu o graţie pe care cred că o au doar tăticii şi aşeză bebeul adormit în cărucior)... Soţia mea, sufletul meu, singura fiinţă specială din universul ăsta nu mai este... a murit... iar acum sunt singur... tot ce mi-a rămas este el...
Am simţit că mi se înmoaie picioarele în timp ce mă trezesc uşor din starea de oboseală... am simţit pentru prima oară că nu am cuvinte, că nu am cuvintele potrivite, că nu ştiu ce să îi zic, dacă să îi zic ceva... în tăcerea aşternută care mi s-a părut că durează o veşnicie şi nu se mai termină, s-a sprijinit de gardul facultăţii de medicină şi privind în jos şi-a şters lacrimile de pe obraz şi de la ochi şi a spus doar atât...
- Este groaznic... a murit acum două săptămâni... la o lună şi jumătate după ce a născut...
- De ce? Ce s-a întâmplat?
- Atac cerebral... s-a ridicat din pat şi a căzut jos... nu am putut să fac nimic să o salvez... nimic...
A început să plângă din nou la fel de încet, atât de încet încât abia se auzea... m-am aşezat lângă el şi am încercat să găsesc o idee cu care să încep... am început să îi vorbesc de Tata... despre ce s-a întâmplat... despre ce nu am reuşit să fac la momentul respectiv şi cât de mult îmi lipseşte şi regret acum... I-am spus cât de greu îmi este chiar şi după atâţia ani să privesc înapoi şi să accept...
I-am spus cu sânge rece apoi o frază pe care eu am acceptat-o cu greu în trecut...
- Poate că îi este mai bine acolo unde este acum!
S-a lăsat o tăcere groaznică în acel moment... după ce că nu trecea nici un om pe stradă, nici măcar maşini nu mai erau... au fost câteva clipe infernale în care am regretat enorm ce am spus...
- Acum poate este lângă tine şi te priveşte... poate că este la fel ca în filme... poate că te veghează şi are grijă de voi... sunt sigur că dacă te vede aşa se va întrista enorm... nu am cum să ştiu ce este în sufletul tău, dar trebuie să şti că tu trăieşti acum pentru el (şi arăt spre cărucior) şi el depinde de tine... doar de tine... nu ai cum să distrugi tot trăind la nesfârşit starea asta şi dând mai departe şi către copil sentimentele astea...
În acea fracţiune de secundă am retrăit şi am simţit toate durerile din sufletul meu... am privit în sus spre cerul jumătate înnorat şi jumătate plin de stele şi am început să îi vorbesc despre viaţă... despre cât de grea şi cât de frumoasă este în acelaşi timp... îmi aduceam aminte exemple motivaţionale... lucruri învăţate pe care eu nu am fost în stare să le pun în practică pentru mine deşi le-am studiat şi analizat atât de mult... am încercat şi am spus tot ce mi-a trecut prin capul meu mare şi uneori cam gol... dintr-o dată aveam atâtea de spus încât simţeam că pot să vorbesc o noapte întreagă... era aproape 11.30 când m-am oprit... trecuse mai puţin de o oră şi totuşi a părut că au trecut ore bune de când stăteam pe acel gard... împreună cu un necunoscut cu un bebeu într-un cărucior, în noapte, pe nişte străzi pustii care normal erau pline de obicei... zgribulit de frig m-am ridicat de pe gard să îmi aprind o ţigară, moment în care a venit spre mine şi spunând un simplu mulţumesc m-a strâns în braţe... am mers apoi încet pe stradă spre cotroceni ca la prima alee să ne despărţim şi să ne urmăm fiecare drumul spre casă, fiecare în direcţia lui... nu ştiu cum îl cheamă nici pe el şi nici pe îngeraş... nu ştiu dacă este bine sau este rău că m-am oprit să vorbesc, să descos şi să cos la loc... nu ştiu dacă este bine să desfaci firul în patru (sute) sau este mai bine a fi indiferent... nu ştiu dacă cu adevărat sunt ca un râu care reuşeşte să se strecoare şiş a pătrundă peste tot... cert este că este posibil să nu mai văd aceste două suflete niciodată... cert este că uneori este cred eu ok că cineva să dea jos masca ce o poartă zilnic şi să arate sufletul... să gândească şi cu sufletul... am mers pe jos până acasă înjurând ţigara blestemată ce şi-a pierdut gustul de două săptămâni şi m-am gândit la cât de scurtă este viaţa, la cât de mult pierdem atunci când uităm să preţuim fiecare clipă de dragoste...
mi se închid ochii de somn şi am atâta treabă... sunt sigur că am fost incoerent în ce am scris... ştiu sigur că nu am scris multe detalii sau trăiri legate de această întâlnire, poate pentru că am transpus totul în imagini şi sentimente şi culori  pe care nu le pot pune pe hârtie sau poate doar pentru că sunt foarte obosit...

după cum spuneam, în sufletul meu însă există o mare tristeţe dar şi o mare bucurie în acelaşi timp...
 

mai devreme un suflet solar şi frumos mi-a urat - noapte bună... mi se pare foarte drăguţ şi îi mulţumesc...
mă bag la noapte bună! :)